ADY ENDRE

(1877-1919)

   Printre locatarii care au trăit episodic la Ciucea a fost şi marele poet maghiar Ady Endre. Acesta a dat curs unei terifiante iubiri adolescentine a Bertei Boncza către sine, căsătorindu-se cu aceasta şi locuind sporadic la Ciucea între 1914-1917, împletind creaţia literară cu pasiunea erotică faţă de tânăra fată, în pofida diferenţei de vârstă şi a unei boli incurabile care începuse să îi macine sănătatea. Multe momente ale creaţiei sale sunt indestructibil legate de perioada în care a locuit la Ciucea, una din încăperile situate în corpul Anexă B (corpul administrativ) fiind cedată de către proprietarul Boncza Miklós drept locuinţă tinerei perechi, tradiţia istorică reţinându-l ca pe unul dintre locatarii domeniului, chiar dacă nu a fost, de drept, proprietarul acestuia.

   În tinereţe, Ady Endre a resimţit o puternică afinitate faţă de poezia şi personalitatea lui Octavian Goga, avântul revoluţionar al celor doi tineri cimentând între ei o prietenie profundă întemeiată pe principiile unei arte cu caracter naţional, opuse tendinţelor imperiale. Însăşi decizia lui Goga de a cumpăra de la văduva poetului domeniul de la Ciucea, în anul 1919, a fost un răspuns afectuos la solicitarea acesteia după plecarea ei la Budapesta, în pofida obiecţiilor Veturiei că „ acest domeniu este o ruină ”  : „Nu se pune chestiunea aşa. O văduvă nu se refuză şi când acea văduvă este văduva lui Ady Endre , cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi să o fac cadou cuiva.”

   Ady Endre a fost unul dintre cei mai ireali poeţi maghiari. Viaţa l-a adus în centrul luptelor intelectuale şi politice ale vremii: pe de o parte, poemele lui Ady i-au scandalizat pe compatrioţi, iar, pe de alta, au mobilizat tinerele generaţii de revoluţionari. Nici un alt poet maghiar nu a fost subiectul atâtor dispute efervescente cum a fost Ady Endre. Ady pare a aparţine categoriei de poeţi populari a căror operă dispare o dată cu trecerea anilor. Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat astfel, iar literatura ungară s-a îmbogăţit prin creaţiile lui. Ady se manifesta drept una dintre cele mai solitare figuri ale literaturii maghiare, fără predecesori sau succesori. A fost un poet-filosof, un gânditor sălbatic şi barbar, un apropiat al lui Nietzsche. S-a plasat pe linia de graniţă dintre supertstiţie şi mit, în locul gândurilor creând viziuni. Ar trebui să căutăm punctul forte al acestui mod de creaţie în însăşi personalitatea lui, în experienţele primordiale de viaţă şi moarte, înălţare şi cădere. Ady a fost bântuit de febra duhovnicească a lui Dostoievski, de eternul mister care scapă din mrejele culturii. Se sustrage modestei tradiţii idilice, privind dragostea ca pe o luptă mocirloasă şi se exprimă în cuvinte dure şi îndrăzneţe, în imagini apocaliptice :

Vai, mie, ce viata dezgustătoare am putut duce,
Vai, mie, ce viata dezgustătoare am putut duce;
Şi voi fi un cadavru atât de frumos,
Şi voi fi un cadavru atât de frumos.

(din Ultimul zâmbet)

   Ady a ajuns profetul şi port drapelul destinului tragic al naţiunii sale; dar a vizualizat acest destin în lumina eternităţii, ridicându-se deasura problemelor politice sau sociale. O abordare novatoare şi revoluţionară, ca şi limbajul pe care îl foloseşte. Un stil mai mult decât artistic; forme care nu rezultă dintr-un calcul conştient, ci curg precum lava efervescentă. În general, limbajul poemelor lui Ady Endre ţintesc dincolo de sens, umplându-se de de înţelesuri secrete, asemeni unor simboluri. Dintre toţi poeţii maghiari, poeziile lui sunt cel mai greu de tradus. A trebuit să treacă mult timp până când cititorii maghiari să înţeleagă că în spatele sensurilor cu caracter de simbol din poeziile lui se ascunde o bogată lume Ady-ană. Viziunea lui asupra istoriei poporului ungar este una de continuă neşansă şi opresiune: soarta maghiară se aliniază sub semnului tragicului trebuie pe care ungurii sunt datori să îl îndeplinească, în ciuda conştientizării imposibilităţii acestei sarcini. Este un blestem să fii maghiar, deşi acest blestem se dovedeşte a fi o binecuvântare.

   Ady Endre s-a născut în satul Érmindszent (astăzi satul Ady Endre) şi este fiul unui nobil de ţară. Se spune că la naştere Ady avea câte şase degete la fiecare mână, iar două i-au fost tăiate de moaşă. După ce a crescut, îşi arăta cicatricile numindu-le semne de vrăjitor. Şi-a efectuat studiile gimnaziale la Mecenţiu, a urmat cursurile Gimnaziului Piarist de la Carei (1888-1892) şi ale Colegiului Calvinist de la Zalău (1892-1896) – mama lui era descendenta unei familii de clerici calvinişti, unde a pus bazele unui periodic literar în care şi-a publicat poemele. În septembrie 1896 îşi începea studiile în drept la Debrecen. Admis la Universitatea din Budapesta în al doilea an de studii, nu a urmat cursurile acesteia, ci s-a angajat la un ziar din Debrecen.

   În 1903 apare primul său volum important de versuri, Még Egyszer. Este anul în care face cunoştinţă cu Adél Brül, culta soţie a avocatului Ödöl Diósi, iar în poemele lui începe să apară Léda (Adél anagramat); între Ady şi Léda se înfiripă o idilă care va dura 10 ani şi va marca profund destinele lor. Se decide să meargă la Paris să înceapă o nouă viaţă; Parisul însemna pentru el Oraşul Luminilor, dar şi cel al Comunei din Paris (1870-71) şi leagă n ul poeziei moderne. Toamna lui 1903 o petrece la Mecenţiu învăţând franceza şi pregătindu-şi plecarea. Sosit la Paris în ianuarie 1904, a petrecut aici şi la Riviera aproape un an. Experienţele lui le va publica în Budapesti Hírlap şi Budapesti Napló. Profund marcat de experienţa franceză, exprimă idei radicale. La mijlocul lui ianuarie 1905, părăseşte Parisul şi se întoarce la Budapesta unde se reintegrează în echipa Budapesti Napló.

   Poemele lui devin centrul unor controverse literare. Se întoarce la Paris în iunie 1906; Napoli, Veneţia şi Monaco sunt alte destinaţii din care trimite articole şi poezii pentru Budapesti Napló. În vara lui 1907 se întoarce în Budapesta, însă situaţia materială precară îl determină să trăiască la Mecenţiu. În 1908, anul fondării Nyugat, devine contribubuabil pe termen nelimitat şi lider al acestuia. În 1909 revine la Paris, se opreşte la Riviera, iar în timpul pimăverii şi al verii, acelaşi an, vizitează Italia. Boala i se agravează; controversa din jurul poeziei lui devine tot mai intensă. Petrece peste o lună la Spitalul de Psihiatrie din Cluj, în vara lui 1909. Relaţia cu Adél Brül se înrăutăţeşte. Din decembrie 1909 până în vara lui 1910 revine la Paris. Între 1910 şi 1912 a trăit sporadic la Mecenţiu şi a vizitat Italia şi Parisul împreună cu Adél, cu scopul de a-şi vindeca boala. A fost spitalizat la Sanatoriul din Budapesta în 1912. În vara aceluiaşi an, rupe relaţia cu Adél. După alte câteva luni petrecute la Sanatoriul din Budapesta, se întoarce în Mecenţiu.

   În 1914 îi face o vizita la Ciucea Bertei Boncza, care, în 1911, la 16 ani, îi scrisese o scrisoare. În martie 1915 se căsătoreşte cu Berta, în ciuda opoziţiei tatălui ei, Boncza Miklós, un moşier local din Huedin, primul proprietar al domeniului de la Ciucea. A continuat să trăiască la Ciucea, dar a fost din nou spitalizat în Sanatoriul de la Budapesta în 1916. în 1917 se mută definitiv la Budapesta, iar în timpul Revoluţiei din Octombrie este foarte bolnav. Este numit preşedinte al Academiei Vörösmarty, dar starea precară a sănătăţii sale de-abia îi permite să ţină discursul de deschidere. Un atac de peneumonie în decembrie, corelat cu starea proastă de sănătate îi grăbesc moartea câteva luni mai târziu, în parcul Sanatoriului.