Veturia Goga

(1883-1979)

   “Inspiratoarea şi muza lui din trecut, incitatoarea totodată, deloc fastă, a unor combinaţii politice, o femeie voluntară, tenace, de mari ambiţii şi orgolii, figură <wagneriană>, construită cu pasiunea sa muzicală pentru sonorităţile negurosului meşter de la Bayreuth (unde ea însăşi ar fi urmat să urce pe scenă, dacă izbucnirea primei conflagraţii n-ar fi zădărnicit promisiunea unei cariere de <divă> europeană), Veturia Goga a fost, rând pe rând, <castelana de la Ciucea>, <văduva naţiunii> (după dispariţia poetului), personajul ocult (nici până azi descifrat) din timpul dictaturii lui Antonescu, apoi - în timpul ultimelor decenii de viaţă - un <peregrin> cu broboadă şi toiag (asemenea lui Tannhäuser), apărând cu dinţii Ciucea şi memoria lui Goga, şi reuşind! Fantastică performanţă, într-o vreme a inechităţilor şi temniţelor, a lichidării elitelor şi a amneziei istorice”.

Mircea Zaciu, „Locatarii de la Ciucea”,
Apostrof, Cluj-Napoca, 1998

   Un destin nedrept face ca lucrarea timpului să ţeasă giulgiul amnezic al nerecunoştinţei contemporanilor peste chipul distins al acestei doamne, supusă până la sacrificiu soţului ei. După ce a abandonat o carieră artistică de excepţie, ca soprană de coloratură dramatică, prin căsătoria cu Octavian Goga, aceasta acceptă şi exilul voluntar la Ciucea, rămânând să administreze domeniul şi castelul cumpărate de la văduva poetului Ady Endre. Rarele călătorii înlăuntrul şi înafara ţării, telefonul, scrisorile şi scurtele sejururi la Bucureşti sau rarele veniri ale lui Octavian Goga la Ciucea au încălzit sufletul acestei femei de geniu pe care un destin asumat explicit printr-o mare iubire au izolat-o departe de societatea din care se simţea ca făcând parte. „Veturia era în zenitul fiinţei. Cei treizeci de ani ai ei înfloreau în frumuseţea ei matură, fascinantă, al cărei secret consistă mai ales în expresie şi mimică. Ea îşi trăia viaţa într-un fel degajat, artistic, în izbitor contrast cu modul provincial şi cuprins de complexe al celor mai multe dintre femeile cetăţii. Voiciunea spirituală, sănătoasă, plină de nerv, inflexiunile conştient cultivate ale glasului, priceperea în chestiuni artistice..., ...au rotunjit în jurul ei un nimb ce aşează în penumbră pe toate semenele ei din aceste ţinuturi„ - spune Lucian Blaga, despre ea în „Hronicul şi Cântecul vârstelor”. În pofida tuturor acestor calităţi ea se decide să rămână la Ciucea, strângând la piept, în lungile seri de singurătate, caietul pe coperta căruia mâna lui Goga caligrafiase, poate, cu indiferenţă ipocrită „Florile tăcerii”. Acesta era un îndemn mieros şi ademenitor, asemeni unui tratament homeopatic, de a inlocui viaţa reală cu surogatul ei de ficţiune intelectuală, cu reflexia în solitudine, cu lungile şi apăsătoarele chemări prin care Veturia invoca prezenţa fizică a iubitului absent, care făcea sau desfăcea guverne în capitală. Leitmotivul „datoriei morale” sacre pe care îl învoca mereu Goga avea pentru Veturia un efect paralizant: „Avem aici tot ce ne putem imagina pentru viaţa noastră retrasă la ţară. S-ar părea că, având în vis o viziune profetică, am fost treziţi la realitate... Eu mă simt atât de bine în căsuţa noastră liniştită.”

   Moartea prematură a lui Goga în 4 mai 1938 a agravat destinul implacabil al Veturiei. Dacă până la această dată ea acceptase voluntar acest exil, de acum înainte datoria sa morală era să apere această moştenire de la Ciucea şi amintirea Poetului. 20 de ani, din 1938 în 1958 a plănuit şi ridicat locul de veci al amîndurora – Mauzoleul de la Ciucea (împreună cu Nora Steriadi), a ordonat, completat corespondenţa sa cu Goga, caietele „Florile tăcerii” pentru a lăsa imaginea postumă a unui destin familial exemplar şi a unei mari şi terifiante iubiri. Goga îi mărturisea Veturiei că cea mai mare taină a vieţii sale este iubirea nesfârşită pentru ea. Spiritul Veturiei a răspuns cu nesfârşită recunoştinţă acestei mărturisiri, până la moartea sa în anul 1979. A apărat proprietatea de la Ciucea de pericolul „mortal” al exproprierilor, de „satrapiile colectiviste” (Mircea Zaciu), renunţând în cele din urmă la ele, sub presiunea epocii, şi considerând că singura formă de perpetuare în eternitate a memoriei lui Goga era realizarea Muzeului Memorial „Octavian Goga” de la Ciucea.

   Castelana de la Ciucea s-a străduit să păstreze în integritatea sa această uriaşă avere, apărând-o cu cele mai diverse şi subtile mijloace de urgiile vremii. Dar - ceea ce este inestimabil - a oferit posterităţii zbuciumul unui destin remarcabil care a ars ca o torţă din iubire. Veturia Goga este creatoarea acestui Muzeu cu o identitate particulară pe cuprinsul întregii ţări. El reflectă imaginea unei familii de intelectuali ardeleni exprimând până la sacrificiu spiritul naţional, inteligenţă, supleţe intelectuală, seriozitate morală, soliditate economică, spiritualitate culturală şi educaţie artistică. El reprezintă un eşantion care exprimă calitatea şi valoarea clasei politice româneşti din perioada interbelică. Spiritul Castelanei de la Ciucea veghează protector de la înălţimea Mauzoleului asupra acestui imens dar făcut de familia Goga poporului român care trebuie păstrat astfel în posteritate.