Exceeze literare

Octavian Goga s-a născut în 20 martie (st.v.)/1 aprilie (st.n.) 1881, în satul Răşinari din apropierea Sibiului, ca fiu al preotului Iosif Goga şi al Aureliei, cărturari cu înclinaţii literare. Ambianţa rustică în care îşi consumă copilăria va constitui substanţa originală a imaginarului său poetic. După şcoala elementară din Răşinari, urmează gimnaziul şi liceul unguresc din Sibiu, însă în ultimul an se transferă la liceul românesc din Braşov. Între 1900 şi 1904, este student al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Budapesta, pentru ca, ulterior, să plece ca bursier al Astrei la studii în Berlin. În 1905, îşi întrerupe studiile şi se stabileşte la Sibiu, fiind numit secretar al Astrei. În acelaşi an, îi apare la Budapesta volumul de debut Poezii care, în anul următor, primeşte premiul Academiei Române la recomandarea entuziastă a lui Titu Maiorescu. Din 1907 preia, împreună cu Oct. C. Tăslăuanu, conducerea revistei „Luceafărul”, a cărei redacţie era astfel mutată de la Budapesta la Sibiu. Tot aici, înfiinţează în 1907 publicaţia pentru popor „Ţara noastră” şi se afirmă în publicistică prin vehemenţa cu care susţine cauza românilor din Ardeal. În urma unui proces de presă, este condamnat la câteva luni de închisoare executate la Seghedin, iar după eliberare (1913), se stabileşte în Bucureşti. Mai publicase încă două volume de versuri, Ne cheamă pământul (1909) şi Din umbra zidurilor (1913), şi se afla în culmea unei strălucite glorii literare. În perioada neutralităţii României din primul război mondial, devine una dintre cele mai influente personalităţi publice ale Vechiului Regat şi, după cum mărturisesc unii contemporani celebri, are un rol semnificativ în determinarea opiniei populare pentru intrarea ţării în război alături de marile puteri. Este, de fapt, propagandistul carismatic şi extrem de eficient al ideii de unire a Ardealului cu România. Dar forţa într-adevăr uimitoare în conştientizarea şi radicalizarea sentimentului şi ideii naţionale o dovedeşte lirica sa profetică şi patriotică. În istoria noastră, cel puţin, e pentru prima dată când poezia devine mobilizatoare, participând efectiv la un eveniment fondator: realizarea unităţii naţionale. La sfârşitul războiului, poetul se implică în demersurile diplomatice privind ratificarea Unirii, pentru ca, mai apoi, să ajungă ministru în trei guverne (1919, 1921 şi 1926). În 1922, e primit în Academie, iar între 1924 şi 1925, este preşedinte al Societăţii Scriitorilor din România, când primeşte şi Premiul Naţional pentru Poezie. Cariera politică a lui Goga atinge apogeul în 1937, când, pentru câteva luni, Carol al II-lea îl numeşte prim-ministru, toţi istoricii recunoscând în aceasta şi eşecul său total ca politician. De altminteri, însăşi implicarea poetului în politică în perioada interbelică este considerată de majoritatea cunoscătorilor drept o aventură derapantă, cu consecinţe nefaste pentru creaţia literară. Chiar moartea sa (7 mai 1938), datorată, probabil, unui accident cerebral, va primi în timp o conotaţie politică[...]

Petru Poantă, „Ciucea şi Octavian Goga”, Casa Căţii de Stiinţă, Cluj-Napoca, 2003